MITUL MEDUSEI
Perseu fu ajutat de zeii din Olimp pentru săvârșirea acestei fapte, mai cu seamă de Hermes, care îi dărui spada sa ascuțită (singura care o putea străpunge pe Medusa) și de Atena, care îi dădu un scut de bronz în care vedeai ca într-o oglindă. Perseu mai primi coiful lui Hades - care făcea invizibil pe cel care-l purta - , niște sandale înaripate și o traistă care se mărea sau se micșora pe măsură ce puneai în ea de la nimfe.
În lunga sa călătorie el întâlni pe bătrânele graie (în greacă "graiai" înseamnă bătrânele), surorile gorgonelor. La sfatul lui Hermes, Perseu le fură singurul ochi pe care îl aveau și care îl purtau fiecare cu rândul. Graiele îi spuseră unde se află gorgnele, iar Perseu le înapoie ochiul. Ajuns pe insula gorgonelor, Perseu le găsi adormite. Zeul Hermes și zeița Atena îl ajutară, ferindu-l de chipul gorgonelor - care dacă le vedea cineva devenea stană de piatră - și arătândui-o pe Medusa în scutul ca oglinda. El se îndreptă către ea, privind-o prin scut și dintr-o singură lovitură, îi reteză capul. Îl ia apoi cu sine și zboară repede înapoi în Grecia, înainte ca celelalte gorgone să se scoale. Din trupul Meduzei au ieșit calul înaripat Pegas și uriașul Chrysaor.
Nimfele sunt genii ale naturii, pe care cei vechi și le închipuiau ca pe niște fecioare tinere și frumoase. Ele locuiau în grotele de pe vârfurile munților, în codrii deși, pe câmpii sau în ape

Harap Alb se intalneste cu Gerila Flamanzila Setila si Ochila

Povestea lui harap-alb

<

Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești; d. 31 decembrie 1889, Iași) a fost un scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie.De asemenea publica povestirea Moș Nichifor Coțcariu și basmul Harap-Alb in 1877
Basmul numit și poveste, este alături de povestire, snoavă și legendă, una dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă din antichitate, răspîndită într-un număr enorm de variante la toate popoarele.
Basmul a apărut in epica populara, ulterior pătrunzând si in literatura culta (in sec. al XIX-lea, in perioada de afirmare a esteticii romantice). Specie a epicii (culte), naraţiune ampla, implicând supranaturalul sau fabulosul. Personajele (oameni, dar si fiinţe himerice) sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele si răul in diversele lor ipostaze. Conflictul dintre bine si rău se încheie, de obicei, prin victoria forţelor binelui. Eroul (protagonistul) este ajutat de fiinţe supranaturale, animale fabuloase sau obiecte magice si se confrunta cu un adversar (antagonistul). Eroul poate avea trasaturi omeneşti, dar si puteri supranaturale (de exemplu, capacitatea de a se metamorfoza). Clasificarea sau funcţiile personajelor, prin raportare la erou (in basmul popular): raufacatori (produc o dauna care trebuie corectata de erou), donatori sau furnizori (personaje întâlnite intamplator de erou, care ii dăruiesc un obiect miraculos ce-l va ajuta la nevoie), ajutoare (se pun la dispoziţia eroului care duce la bun sfârşit o sarcina, cu sprijinul lor). Parcurgerea drumului maturizării de către erou presupune un lanţ de acţiuni convenţionale sau momentele subiectului: situaţia iniţiala de echilibru, intriga (evenimentul care dereglează echilibrul iniţial), acţiunea de restabilire a echilibrului (calatorii eroului, apariţia donatorului si ajutoarelor, trecerea probelor), deznodământul (refacerea echilibrului, răsplata eroului si pedepsirea răufăcătorului).

In basmul cult, autorul preia tiparul narativ al basmului popular, dar reorganizează evenimentele stereotipe conform viziunii sale artistice si propriului sau stil. Basmul cult imita relaţia de comunicare de tip oral din basmul popular, ceea ce conferă oralitate stilului.